O șoaptă lină se așterne peste gândurile mele, purtându-mă cu privirea spre cerul albastru, unde norii se adună tăcuți, vestind furtuna ce stă să vină. Stau în pragul clipei și aștept, cu sufletul deschis, ca primăvara să-și facă simțită prezența: cu soare cald, flori vii și cântec
de privighetoare ce mângâie liniștea.
În taina acestor momente, vorbesc în șoaptă cu mine însumi, iar cuvintele se aștern ca niște slove de aur, izvorâte din inimă. Ea, inima mea, pare legată de un fir nevăzut, un fir de lumină coborât din cer, ca o chemare blândă. Și undeva, dincolo de neliniște și dor, simt că sunt așteptat, ca într-o zi anume, rânduită, să fiu purtat spre înalt, acolo unde cerul nu mai este doar privit, ci atins.